10 ian. 2017

My story-Cum mi-am pierdut increderea in mine

Vreau de o gramada de timp sa vorbesc despre asta.Si cred ca abia acum e momentul potrivit pentru ca a trecut destul timp.Poate ca m-am repetat, poate ca am mai scris despre asta, dar a fost o mare parte din viata mea.Si pentru ca am ignorat ce se intampla crezand ca e minor, iar 4 ani mai tarziu sau chiar mai mult inca ma afecteaza.Inca am amintirile astea undeva in mintea mea care ma mai rascolesc ocazional.
Inca imi e putin teama, ca o sa fie vazut, si o sa fie judecat ce scriu eu pe aici, si o sa mi se reproseze ca exagerez sau nu e asa important.Stiu ca sunt si lucruri mult mai rele, nu am zis niciodata ca "problemele" mele sunt cele mai importante.

Despre asta am mai scris aici, insa am vrut sa incep cu inceputul:

dreams insecure insecurity

Scoala generala a fost un cosmar.Si daca ma gandesc mai bine, poate ca primii 8 ani de scoala au fost de fapt un cosmar.
In primii 4 ani de scoala invatatoarea mereu ma tragea de par, ma tragea de urechi, ma lovea peste fata de fiecare data cand dadeam un raspuns gresit.S-a intamplat inca din prima zi de scoala, si a devenit un obicei pentru ea de atunci.Prima data cand s-a intamplat am plans 2 ore.Am fost atat de surprinsa si marcata oarecum, incat inca imi amintesc exercitiul, raspunsul ce il astepta de la mine, si cine a raspuns dupa ce m-a tras de urechi.Ma asteptam sa fie mai blanda.Sa vina si sa ma faca sa ma simt mai bine dupa ce m-a tras de urechi asa tare incat am inceput sa plang, in prima zi, numai pentru ca nu am facut diferenta dintre manual si cartea de exercitii.Dar nu.Am stat in prima banca, fix in fata catedrei, plangand, uitandu-ma la toti copiii cum se intorc din pauza si se aseaza la locurile lor, unul cate unul, ca niste mici robotei.
Odata nu am inteles cum sa scrie o felicitare.Dar am incerat sa fac o felicitare manual, si sa ii ofer cel mai dragut aspect posibil, am stat toata ziua precedenta pentru a o face draguta, credeam ca o sa ii placa.In schimb femeia asta doar m-a tras de par pentru ca am scris-o gresit, apoi a trecut la urmatorul copil.Nu stiu daca era vorba doar de trasul de urechi, sau doar de trasul de par pana am incetat sa mai vin cu parul prins pentru ca il strica de fiecare data si nu mai stiam sa il prind la loc, sau doar despre faptul ca ma lovea, sau numai de faptul ca imi spunea mereu "sa te mai trezesc putin, esti adormita, esti imprastiata, pe ce lume esti", sau doar despre durere.Dar, imi era rusine.Mereu simteam ca ma face de ras in fata celorlalti.Si poate nu suna atat de rau acum, dar nu stii ce impact poate avea asupta unui copil ce nu are mai mult de 10 ani, si care nu e nici cel mai extrovertit, nici cel mai neascultator(de fapt, nici nu imi amintesc sa fi incalcat regulile invatatoarei vreodata).
Colegii nu erau nici ei draguti.O alta colega imi spunea mereu ca ceilalti spun despre mine ca sunt ciudata si emo.Da, inca din clasele primare se pare ca eram emo, ca si cum as avea in ADN sau asa ceva.Chiar si in clasele primare eram tacuta.Dar nu pentru ca eram timida.Eram mai interesata sa stau in clasa, sa imi folosesc imaginatia in desen, decat sa ies afara si sa ma joc cu ceilalti.Stateam in clasa si desenam de fiecare data, desenand personajele din povestile pe care mi le faceam in minte.De cate ori desenez ceva capata instant o personalitate, un context, uneori chiar si o scurta poveste, inca fac asta.doar ca nimeni nu stie.Cred ca asta era mecanismul meu de a ma sustrage de la intamplarile neplacute.Evadam undeva in mintea mea, cu personajele mele.Pentru ca din clasa intai am inceput sa fac asta, si a ramas un obicei.Intamplarile neplacute devin personaje si povesti.Dar, revenind in clasele 1-4, asta eram: ciudata-tacuta-fata emo ce era trasa de par, de urechi, sau lovita pentru fiecare raspuns gresit.Pana cand am invatat sa imi tin capul aplecat cat mai mult si sa nu il ridic chiar daca aveam dureri.Imi reprosa de fiecare data de ce nu o privesc in ochi: "Cum o fi sa stai 4 ore pe zi cu ochii in banca?!"..Ma sperii, deaia.La ce te astepti dupa un an sau doi in care m-ai tras de par aproape zilnic?!
Nu am numai amintiri urate din clasele primare.Am legat si prietenii, doar ca nu au durat.Mama imi spunea ca am o slabiciune pentru cei "nedreptatiti".De cate ori ceilalti respingeau un copil, deveneam curioasa in privinta lui.Doream sa il cunosc si sa fim prieteni.
Am numarat cu disperare fiecare an care trecea, si and am ajuns in clasa a5a am rasuflat usurata.fix cand am terminat ciclul primar, am aflat ca invatatoatea, femeia asta oribila, e posibil sa aiba cancer.si imi amintesc, ca nici macar nu mi-a parut rau.Nu am simtit nimic, nici nu mi-a pasat daca ar avea sau nu.
In tot acest timp am asteptat doar sa treaca, si sa se termine totul.Si s-a terminat.Dar tot nu am putut uita: durerea, rusinea, frica.Im amintesc ca odata am tremurat, imi amintesc ca atunci cand nu ma durea de la trasul de par sau de urechi, ma durea gatul.Dar trebuia sa stau asa, altfel m-ar fi pus pe mine sa raspund, si daca greseam, m-ar fi lovit si m-ar fi facut de ras.La fel ca atunci cand am decupat stramb: a ridicat formele geometrice sus, sa le vada toata clasa: "Copii, sa nu faceti asa, da-i colegei tale de banca daca tu nu esti in stare!"
Si am scapat de ea, intr-adevat, ultima data cand am vazut-o a fost la banchetul din a8a cand a fost neobisnuit de amabila cu mine.Dar nu poti "rescumpara" cu  4 minute de amabilitate durerea provocata in 4 ani de chin.Toate astea s-au intamplat cand aveam 7-10 ani, si acum am 18.Si uneori, cand sunt singura si imi amintesc, inca mai plang.Pentru ca acum realizez ce impact a avut asupra mea.
Si nu, nu o invinuiesc numai pe femeia asta( nu o pot numi invatatoare) pentru lipsa mea de incredere in sine.Dupa acesti 4 ani, au urmat alti 4.





2 comentarii:

  1. Amintiri triste... din păcate unii oameni își pun atât de mult amprenta asupra noastră, mai ales în copilărie, și nu într-un mod bun. Eu nu am avut experiențe chiar așa dar știu cum e să fii rănit, să ți se apese pe rană și să te închizi în tine.

    Însă ești aici astăzi, ceea ce demonstrează că ești puternică și că ea nu te-a putut opri.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Intr-adevar, cand ma uit in urma realizez si aceste lucruri, ca m-a schimbat si poate m-a ajutat sa devin o persoana mai buna( prin a incerca sa ofer ceea ce mie nu mi s-a oferit).
      Cred ca a scrie despre experientele astea e doar modalitatea mea de a "trece peste".

      Ștergere